Valoarea inelului

Un tânăr s-a dus la un bătrân înțelept pentru a-l ajuta cu un sfat.

– Înțeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine și simt că nu mai am forță să fac ceva bun. Ajută-mă, învață-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine? Fără că măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:

 – Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea. Apoi, după o mică pauză adaugă:

– Dacă însă m-ai putea ajută tu pe mine, atunci poate că aș rezolva problema mea mai repede și aș putea să mă ocup și de tine.

– Aaa, încântat să va ajut – bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simțind că iarăși e neluat în seamă și amânat.

– Bine – încuviință bătrânul învățat. Își scoase din degetul mic un inel și-l întinse băiatului adăugând:
          – Ia calul pe care-l găseșți afară și du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă că tu să iei pe el cât se va putea de mulți bani, dar ai grijă ca sub nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puțin de un bănuț de aur. Pleacă și vino cu banii cât mai repede.

Tânărul luă inelul, încalecă și plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga și-n dreapta, doar-doar va găși cumpărătorul potrivit. Cu toții manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apucă să le zică de bănuțul de aur unii rădeau, alții se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moșneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur și că nu poate să obțină un asemenea preț pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint și unul de cupru, dar tânărul știa că nu poate vinde inelul pe mai puțin de un bănuț de aur, așa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung și-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereușită, lua calul și se întoarse la bătrânul înțelept.

Intră cu capul plecat.

          – Îmi pare rău – începu el – dar n-am reușit să fac ceea ce mi-ați cerut. De-abia dacă aș fi putut lua doi sau trei bănuți de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărată valoare a inelului.

– Nici nu-ți imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! – spuse zâmbitor înțeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaștem adevărată valoare a inelului. Încalecă și alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul și întreabă-l cât ți-ar da pentru el. Dar, oricât ți-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul! Flăcăul încalecă și plecă în goană.

Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci și apoi zise:

          – Spune-i învățătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 50 de bani de aur pentru acest inel.

          -Cuuum, 50 de bani de aur? exclamă năucit tânărul.

          – Da, răspunse bijutierul. Știu că-n alte vremuri ar fi meritat și 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 50.

Tânărul mulțumi și se întoarse degrabă la învățat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.

– Ia loc, te rog – îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu ești asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă și unică. Și, ca și în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta.

Spunând acestea, lua inelul și și-l puse din nou pe degetul mic.

          – Cu toții suntem asemenea lui, valoroși și unici, perindându-ne prin târgurile vieții și așteptând ca mulți oameni care nu se pricep, să ne evalueze.

Povestea aceasta este dedicată acelora care zi de zi se străduiesc, lustruind cu migală, să adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezintă și să realizeze valoarea pe care o au. Amintiți-va mereu cât de mare este valoarea voastră, chiar dacă mulți din jur va ignoră sau par să nu-și dea seama cât sunteți de prețioși.